Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504. Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi – după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljeşti”, la 12 aprilie si la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi “toată ţara” proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui.

Moldova in timpul domniei lui Ştefan cel Mare
În vremea lui Ştefan, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi să vie la solicitarea domnului la “oaste”. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu ţăranii de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o “oaste de ţară”, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului, Tighinei şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului.
Ţara era bogată, negustorii italieni, polonezi sau armeni, care treceau prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg), aducând din Orient mirodenii, covoare, metale şi pietre preţioase, iar din Apus postavuri şi arme, lăsau mult bănet în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri – nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453 – sub sultanul Mahomed II îşi continua înaintarea în inima Europei.

Relaţiile cu Ţara Românească
Prevăzând că va avea în curând de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Ţara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădând Ialomiţa şi arzând oraşul Brăilei (la 27 februarie, în “marţea brânzei”), dar îndată Turcii au răspuns, trimiţând pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dâmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Conflictul cu Imperiul Otoman
În 1476, Ştefan ajută pe Vlad Ţepeş să reia tronul, insă acesta este ucis la puţin timp de boieri. Cinci ani mai târziu, în iulie 1481, Basarab Ţepeluş este înfrânt de Ştefan la Râmnicu Sărat. În amintirea acestei bătălii, domnul Moldovei ridică în Râmnic o biserică cu hramul Sfânta Parascheva, lăcaş ce va dăinui până la sfârşitul sec. XIX. După 1482, relaţiile cu Ţara Românească au devenit mai bune, pe tronul de la Târgovişte venind Vlad Călugărul, sprijinit de unguri, ce se arătase deschis pentru reglementarea problemelor de hotar (Cetatea Crăciuna este cedată lui Ştefan).
În 1484, noul sultan, Baiazid al II-lea, atacă pe neaşteptate cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi le cucereşte, ceea ce a avut pentru Moldova urmări foarte nefavorabile.
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, după o domnie îndelungată de 47 de ani – neobişnuită pentru acele vremuri – marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său…(Grigore Ureche)
In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.